Din păcate, la rubrica despre televiziune pe care-o ţin în Dilema veche, nu pot să pun filmuleţe. Dacă aş putea, aş cita scurtmetrajul de mai jos. Este un eseu fain despre relaţia noastră cu televizorul.
Voi observaţi că televiziunile aproape că au uitat subiectul zecilor de arme automate furate din depozitul de la Ciorogîrla?
După ce au repetat ca un patefon stricat aceeași știre cu furtul, aceleași videoclipuri-copertă cu muzică antrenantă, de Greu de ucis, aceleași imagini cu polițiști rotunjori care cercetează papornițele din portbagajele oamenilor și îi întreabă pe șoferii de maxi-taxi dacă au printre călători fețe care să li se pară suspecte, după ce s-au indignat tot felul de comentatori prin studiouri că atîtea arme au fost furate, acum subiectul e vechi şi îngropat.
În dorința lor de a fi primele care să dea știrea, televiziunile nu iau nici o pauză să cugete puțin și înghit pe nemestecate toate informațiile care li se oferă. Şi li se oferă, mereu, alte şi alte firimituri. Cei din televiziuni nu mai au timp să gîndească, d-apăi să-și mai facă propria lor investigație! Nu contează adevărul unei știri sau valoarea ei, totul e ca tu să fi cel care o dă mai întîi.
De curînd, doi psihiatri canadieni au identificat o nouă afecţiune, care se leagă de ideea de reality show, iar numele ei este „sindromul Truman”, după filmul lui Peter Weir, „The Truman Show”. Să ne amintim: acolo, Truman, personajul jucat de Jim Carrey, realizează la un moment dat că viaţa lui e compusă din lucruri stranii, că există o conspiraţie în jurul lui şi, pînă la urmă, că e pionul central al unui reality show, în care toţi ceilalţi oameni sînt actori sau figuranţi. El era singurul care nu ştia că e filmat în permanenţă.
În dimineaţa aceasta, am aflat de la ambele televiziuni “serioase”, de ştiri, pe care le avem (una dintre ele lăudîndu-se chiar că e CNN-ul românesc) că astăzi a început procesul de divorţ al lui Cioacă.
Şi Realitatea TV, şi Antena 3 au dat marea ştire şi au avut corespondenţi trimişi pe teren, la tribunal, să filmeze cum intră vedeta în clădire. La Realitatea TV, ni s-a spus şi ce a declarat importantul personaj: că şi-a găsit o iubită şi a decis să-şi refacă viaţa.
Mă gîndesc că, astăzi, 11 septembrie, o asemenea ştire merita un Breaking News. Poate ar fi fost preluată chiar şi de CNN.
După cum ştim, dacă butonezi telecomanda poţi să descoperi adevărate comori de umor involuntar, de aberaţie emisă cu naturaleţe, de suprarealism candid.
Aşa mi s-a întîmplat mie zilele trecute, cînd am dat peste emisiunea Catincăi Roman de la Romantica. V-o recomand călduros. Deşi nu e o emisiune de umor, discursul prezentatoarei e de tot hazul.
CNA-ul este foarte grijuliu cu felul în care sînt prezentaţi copiii la televizor (de au ajuns televiziunile să blureze, la ştiri, orice mişcă şi are sub 18 ani), dar nu zice nimic de ororile de emisiuni în care puştii, chipurile, sînt chemaţi să-şi arate talentele. În care vezi fetiţe îmbrăcate şi machiate de părinţi ca nişte curve de pe centură şi, în general, unde copiii sînt exploataţi ca să-i distreze pe cei mari. De cele mai multe ori, să gîdile orgoliul părinţilor.
În trecut, exprimarea îngrijită era una din mărcile prin care clasele din vîrful societăţii se diferenţiau de „prostime”. Să ne amintim de My Fair Lady (sau, mă rog, de Pygmalion-ul lui George Bernard Shaw): Eliza Doolittle, pentru a intra în „lumea bună”, nu era de ajuns să îmbrace rochii elegante, ci trebuia în primul rînd să înveţe să se exprime corect.
Ei bine, la noi s-a pierdut de mult grija pentru limba română şi s-a ajuns în situaţia în care chiar şi primii oameni ai ţării, cei care ne conduc, să fie certaţi cu gramatica morfologia sau cu sintaxa. În situaţia aceasta, faptul că televiziunea a ajuns şi ea să fie agramată nu ar trebui să ne surprindă deloc.
Partea proastă e că televiziunea formează modele. Auzi tot timpul la televizor „butelíe”, „omul care l-am văzut” sau „eu, ca şi politician” şi începi să te obişnuieşti cu acest fel de a vorbi şi să consideri că aceasta este normalitatea. Repetată de multe ori, stridenţa ajunge să nu mai zgîrie deloc timpanul şi să fie adoptată de toată lumea. Şi mai rău e cînd toate aceste greşeli de limbă vin de la formatori de opinie sau de la oameni pe care lumea îi consideră culţi.
Iată cîteva exemple, din monitorizarea făcută de Institutului de Lingvistică, la iniţiativa Consiliului Naţional al Audiovizualului (pentru perioada 1-21 martie 2008):
În revista Dilema veche, ţin de mai mulţi ani o rubrică de cronică TV şi deseori m-am întrebat care este rostul acelei rubrici. Ce rezolv dacă spun că o emisiune e proastă sau că telespectatorilor li se varsă lături în casă, prin intermediul micului ecran?
Credeţi că cei care lucrează în televiziuni se sinchisesc cumva cînd eu vorbesc despre felul lamentabil în care-şi fac treaba, despre incompetenţa lor sau despre cum îşi bat joc cu bună ştiinţă de publicul telespectator? Să fim serioşi! Nu mai pot ei că un neica-nimeni, un individ pe care nu-l recunoaşte nimeni pe stradă (proba valorii unui om, în concepţia lor), îşi dă cu presupusul într-o revistă de-aia, de-a intelectualilor. (Zicerea „revistă de-aia, de-a intelectualilor” trebuie însoţită automat de o grimasă de condescendenţă amestecată cu scîrbă.)
… în luna februarie, politicianul cu cele mai multe prezenţe la talk-show-urile televiziunilor este pesedistul Cristian Diaconescu, cu 21 de prezenţe? (Asta înseamnă că a fost la televizor aproape în fiecare zi.)
… pe locul doi, în ordinea frecvenţei la talk-show-uri, este Marian Oprea, adjunctul lui Becali de la PNG, cu 17 apariţii?
… pe locul trei, în acelaşi top, se află la egalitate Lucian Bolcaş (PRM) şi Petre Roman (FD) - cu cîte 15 apariţii?