Cum aveam foarte puţin timp liber la dispoziţie şi voiam să mai schimb peisajul, să văd şi eu marea, am dat o fugă la Mamaia, că era mai aproape.
În fine, nu e o noutate pentru nimeni că Mamaia e unul dintre polii gherţoismului autohton. Dar eu, cum nu am mai călcat pe aici de vreo 10-15 ani, mă minunez la tot pasul.
Mi se pare că, dacă vrei să vezi care e esenţa poprului român, astăzi, nu trebuie decât să vii la Mamaia.
Bun, chestia cu “esenţă de popor român” e o joacă, desigur. Care esenţă? Care popor român?
Sîntem oameni deştepţi şi ştim cît de idioatele sînt generalizările, nu?
Dar nu m-am putut abţine să nu observ mici amănunte din comportamentul semenilor mei. De exemplu, cu ce mîndrie îşi poartă bărbaţii, pe plajă, impozantele lor burţi. Ca pe un trofeu. Prin restul Europei, pe unde am mai fost, nu am văzut nicăieri un aşa cult al burţii masculine.
Astăzi am avut o discuţie cu o colegă care era căzută în admiraţie faţă de Dan Puric şi care-mi vorbea despre extraordinara lui charismă şi despre cît de adînc le zice el.
Mie mi se pare că omul a luat-o cu totul razna, încurajat de cei care se uită cu admiraţie în gura lui, cu aerul de Efimiţă care nu mai e în stare decît să articuleze “Cum le zici tu, Bobocule, mai rar!”. (Printre aceste Efimiţe se numără, desigur, şi Robert Turcescu, care spune că-şi “încarcă bateriile de fiecare dată cînd îl invită în emisiune” – şi o face la fiecare Crăciun şi Paşti.)
Pentru cei care nu au văzut emisiunea de Crăciun cu Dan Puric, am făcut o mică selecţie cu ziceri din puţul gîndirii marca Dan Puric.
Ieri am auzit la nu ştiu ce emisiune de ştiri că “tradiţia poporului român spune că, la cumpăna dintre ani, trebuie să mănînci peşte, ca să te strecori prin viaţă ca peştele în apă”.
Ştiţi stilul ăsta de ştiri, în care ţi se spune care-i tradiţia poporului român. Ştiţi, pe de altă parte, ce mare apetit au ştiriştii noştri pentru expresia “la cumpăna dintre ani”…
Dar nu despre maniile oamenilor de televiziune este vorba aici. Dacă treaba cu tradiţia cu peştele e adevărată, asta spune multe despre filozofia de viaţă a bravului nostru popor.
Nu ştiu ce mi-a venit să-mi amintesc de muzicile cu care ne asasinau cocalarii acum 20-25 de ani…
Vă spun ceva “Mona”, “Cenuşăreaso”, “Magdalena”? Îşi mai aminteşte cineva astăzi de celebra formaţie Azur? Azur din Brăila. Era pe cînd nu s-a zărit, azi o vedem si nu e.
Ion Bîrlădeanu are 62 de ani şi trăieşte în ghena unui bloc de pe Calea Moşilor. Toată viaţa, a refuzat cu încăpăţînare să devină un „cetăţean onorabil”. În vremea comunismului, a prestat tot felul de munci: tăietor de stuf în Tulcea, hamal în port în Constanţa („pilot sub saci”, cum zice Bîrlădeanu), iar în Bucureşti a fost, pe rând, gropar („lopătuş mecanic”, după expresia lui), tăietor la gater şi paznic la şantierul de la Casa Poporului. A făcut şi trei luni de puşcărie, pentru că a fost prins lucrând la negru. După 1989, a renunţat la orice serviciu şi s-a aciuat în ghena unui bloc, unde locatarii l-au acceptat în schimbul sarcinii de a se ocupa de gunoi. Aici l-a găsit acum câteva luni Dan Popescu, proprietarul Galeriei H’Art, care a descoperit totodată şi o extraordinară colecţie de colaje.
Cunosc destui oameni fini, inteligenţi, culţi care se uită cu o voluptate de nedescris, pînă la ore tîrzii din noapte, la tot felul de mizerii de la televizor (în topul preferinţelor aflîndu-se, desigur, cele de la OTV). Mi-am zis că trebuie să fie vorba de o plăcere masochistă. Sau de fascinaţia pestilenţelor, un fel de coprofilie. Sau de sentimentul de superioritate pe care ţi-l induc imaginile cu nişte specimene nevertebrate în acţiune.
Iată că Andrei Pleşu, în textul său din “Adevărul literar şi artistic” de miercurea viitoare, îmi oferă o explicaţie pentru acest soi de plăceri:
Reclamaţii comice la Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor:
- Un locuitor al oraşului Salonta şi-a cumpărat un telefon mobil. Pînă aici, nimic deosebit. Numai că, atunci cînd a vrut să iasă din magazin, a trecut printr-un geam, în loc să iasă pe uşă. Prin urmare, a reclamat la OPC că geamurile din magazin erau prea curate şi asta l-a indus în eroare.
- Un bistriţean şi-a cumpărat un vibrator. Nu se ştie pentru cine sau pentru ce (poate să-l folosească în loc de mixer), dar cert e că omul a reclamat la OPC că aparatul nu e satisfăcător. Sînt curios cum probează asta.
- Un sibian a sesizat Protecţia Consumatorilor că şi-a cumpărat gel pentru potenţă, care însă nu are nici un efect. Lucrul ăsta poate fi probat, dar nu vreau să-mi imaginez cum.
Ma uitam la emisiunea băiatului ăluia de la Realitatea TV care vrea cu tot dinadinsul să aibă umor şi nu-i reuşeşte nici în ruptul capului, Cătălin Oprişan, cînd mi-am dat seama de ce mi se pare figura lui atît de cunoscută şi mă duce cu gîndul la extragerile 6/49. Omul seamănă cu Andrei Duban (copilul din “Declaraţie de dragoste”, ajuns în zilele noastre un rotofei penibil al micului ecran). Oprişan ăsta are exact acelaşi zîmbet ca Duban. Şi rimează!
Caut pe internet poze cu Duban, să verific dacă nu mă înşală memoria, şi dau peste pagina de pe Wikipedia dedicată micului mare actor. Şi ce găsesc eu acolo?
Asăzi am umblat mult, la pas, prin Bucureşti şi am avut posibilitatea să admir repetiţia pentru Summit în toată splendoarea ei.A propos de impresionantul aparat poliţienesc desfăşurat pe teren (parcă aşa se zice, nu?), mi-au rămas în minte la sfîrşitul zilei trei scene:
- Poliţiştii din intersecţie care vorbesc ce vorbesc între ei prin staţie, pentru ca apoi să lase enervaţi aparatura la o parte şi să înceapă să se certe şi să urle unii la alţii direct, fără medierea tehnologiei. Mai sănătos aşa!
“Străinii dau despre noi numai reportaje cu ţigani, copii ai străzii şi case de copii!”, ne plîngem noi ori de cîte ori avem ocazia. Ne simţim nedreptăţiţi, victime ale unei conspiraţii mondiale, umiliţi de mai marii acestei lumi – prin uneltele lor, jurnaliştii. Noi avem o ţară ca o floare şi sîntem nişte oameni buni şi ospitalieri, iar ei uite cum ne fac de rîs în faţa unei întregi lumi!
În paranteză fie spus, şi cei din televiziunile noastre fac cam acelaşi lucru cînd caută senzaţionalul cu orice preţ. Şi asta se întîmplă la ei acasă. Dacă, de exemplu, ar merge în Albania pentru un reportaj, tot numai despre mizerie şi orori ar şti să vorbească – iar albanezii s-ar simţi desigur nedreptăţiţi, pentru că, nu-i aşa?, au şi ei o ţară frumoasă şi cu oameni deosebiţi.
