… au fost, în ultimii ani, 70 de asasinate în stil mafiot, în plină stradă, cu victime oameni de afaceri şi politicieni şi nu a fost găsit nici un vinovat?
… la intrarea în cluburi sau discoteci eşti percheziţionat să nu ai arme? Mi s-a spus că în Bulgaria mulţi oameni au arme de foc (letale) şi că e foarte simplu să obţii un permis. Teoretic, trebuie să dai un examen psihologic – dar totul se rezolvă cu bani.
… salariul unui asistent universitar este de 150 de euro pe lună?
Aşa că, după modelul caprei vecinului, să ne bucurăm. Sau nu?
V-am arătat cîteva poze din Parcul Guell, acum puteţi vedea şi un filmuleţ. E vorba de cei care cîntă acolo.
Veţi asculta Bossa Nova, muzică interpretată la hang (acel instrument ciudat, ca un OZN negru, inventat de un elveţian) sau muzică clasică. În final, cei care vor avea răbdarea să vadă cele zece minute ale filmuleţului o vor putea asculta pe cea mai tare cîntăreaţă ever.
Am lăsat la sfîrşit clădirea semnată de Antonio Gaudi care mie mi-a plăcut cel mai mult. Este pe Passeig de Gràcia, la numărul 43 (chiar în apropierea staţiei de metrou “Passeig de Gràcia”). Liniile curbe ale casei, finisajele din lemn, atmosfera stranie şi caldă în acelaşi timp – m-au cucerit iremediabil.
Gaudi a fost pasionat de romanele lui Jules Verne, iar această casă face trimitere la “20.000 de leghe sub mări”. În unele zone ale locuinţei zici că te afli în Nautilusul căpitanului Nemo, iar pe terasă te întîlneşti de-a dreptul cu un monstru, a cărui spinare este vîrful acoperişului.
Casa Milà, construită în 1906-1910 de Gaudi pentru un potentat al vremii, a fost destul de rău primită de barceloinezi (aşa cum s-a întîmplat şi cu Parcul Guell). A fost numită, în batjocură, “La Pedrera”, ceea ce înseamnă în catalană “cariera de piatră”.
Iată cum arată chestia de care au rîs barcelonezii:
Asta e terasa clădirii. Chestiile ălea ciudate, ca nişte soldaţi cu căşti, sînt coşurile de fum. Continue Reading »
Pentru că mai mulţi m-au rugat să dau poze din Barcelona, iată cîteva cu Sagrada Familia. După cum vedeţi, sînt variaţiuni pe tema “Macarale, macarale”…
Twitter-ul a ajuns un brand atît de puternic, încît simpla asociere cu el îţi asigură o extraordinară promovare.
Iată un exemplu: un american din San Francisco, Matt Stewart, a scris un roman intitulat “The French Revolution” şi nici o editură nu a fost dispusă să i-l publice. Nici o problemă! Omul a decis să-l publice pe Twitter şi a început să facă asta de ieri, de Ziua Franţei. A anunţat că-şi va publica romanul pe Twitter şi asta a fost de ajuns să constituie o ştire, pe care au preluat-o agenţiile de ştiri din toată lumea (inclusiv Agerpres-ul nostru). După o asemenea publicitate, cred că editurile se vor înghesui să-l publice, indiferent cît de prost e romanul. Continue Reading »
La “Muzeul jucăriilor” din Nürnberg, se află şi o vitrină cu jucării din perioada nazistă. Toate ideologizate: păpuşi în uniforme SS, joc de dame cu bombe şi avioane, şah cu figurine din armata germană, maşinuţe militare, tunuri şi tancuri de jucărie, soldăţei Wermacht şi chiar Hitler, Göring sau Goebbels de mărimea soldăţeilor şi salutîndu-şi armata.
Germanii se simt şi acum foarte vinovaţi pentru acea perioadă. Ca popor, dar şi fiecare în parte.
“De ce te simţi vinovată? – o întreb eu pe o nemţoaică de vreo 25 de ani. Doar tu n-ai avut de-a face cu lucrurile ălea. Asta nu mai e istoria ta personală!” “Ba e istoria mea – mi-a răspuns. A fost a bunicului meu, deci este şi a mea.” Continue Reading »
Scriitorul peruan Mario Vargas Llosa a promis miercuri să spună exact ce crede la un forum prodemocraţie din Venezuela, în ciuda unui avertisment al autorităţilor de a nu critica guvernul lui Hugo Chavez, relatează AP.
Mario Vargas Llosa a fost oprit de autorităţi timp de mai bine de o oră pe aeroportul din Caracas şi i s-a pus în vedere “că în calitate de străin nu am dreptul de a face declaraţii politice”.
“Nimeni nu poate pune limite gândirii libere”, le-a spus scriitorul peruan ziariştilor pe aeroportul internaţional Simon Bolivar, promiţând că va vorbi liber la forumul organizat de Cedice, un grup de reflecţie conservator din Caracas criticat adesea de aliaţii lui Hugo Chavez. Continue Reading »
În copilărie, mai toţi am avut percepţii hiperbolizate asupra unor amănunte nesemnificative, cum ar fi o pată pe tavan deasupra patului în care dormeam, o ciobitură a cănii din care ne beam laptele dimineaţa, un ornament de pe mobilă.
În cazul meu, o extraordinară fascinaţie o exercita dunga roşie de pe recipientele de porţelan pe care maică-mea le avea aliniate frumos pe bufetul din bucătărie şi pe care scria, tot cu roşu, “Zahăr”, “Griş”, “Orez”, “Scorţişoară”, “Pesmet” etc. Aveam o relaţie aproape mistică cu aceste vase şi cu dunga lor roşie. Bineînţeles, nimeni nu mai ştia de acest lucru.
La un moment dat, în Germania, am fost surprins să văd puse la loc de cinste, în vitrina unui magazin de antichităţi, nişte recipiente asemănătoare cu cele pe care le avea mama mea în bucătărie.
