Ce televiziune credeţi că a dat filmul cu sărmanul om tăiat de camion? OTV? Nu, PRO TV.

Te întrebi cine ar putea fi interesat să vadă astfel de imagini şi găseşti răspunsul pe site-ul PRO TV, unde la ştirea cu filmuleţul respectiv sînt sute de comentarii din partea publicului, strîns cu mic, cu mare, ca la spectacol.

Cei mai mulţi dintre comentatori se miră de grozăvia pe care au văzut-o: ”cum draq mai traia ala? deci numi pot crede ochilor!!” etc. Alţii găsesc de cuviinţă să facă glume: ”Rupt In Halu’ Ala Shi Sa Mai Mishte ? . . . Filmare De KK . . . Probabil Se Crede Zombi )”, ”si ala acum pe und urineaza? Lol si doar atat de putin sange a pierdut?”, ”se putea si mai rau”, ”SEXY ))”, ”He won’t be skateboarding for a while!!”.

E adevărat, există şi cîteva voci care amendează faptul că filmul respectiv a fost difuzat de PRO TV: ”ingrozitor mai ceva ca in filme prea sadic pentru sitri va rog nu mai postati asa stiri sadice sunt prea dure cred ca sunteti o echipa de profesionisti nu ca cei de la otv” sau ”protv-ul clar scade in ochii mei dupa toate clipurile astea ce nici macar nu pot purta titlul de stire… astfel de clipuri socante le puteti vedea pe o sumedenie de site-uri, ma asteptam sa vad stiri mai serioase de la voi.” Dar acesta nu e locul unde să se facă auzită vocea bunului simţ, aşa că indivizii care au comentat astfel sînt imediat puşi la punct de mulţimea satisfăcută de ce i s-a dat: ”daca esti slab de inger vizioneaza si tu desene animate pe YouTube si lasa in pace o echipa de profesionisti in domeniul stirilor sa-si faca meseria.”

La un moment dat, cineva anunţă că a văzut pe un site filmarea necenzurată, aşa că urmează o mulţime de comentarii în care oamenii cer să vadă şi ei fără blurul pus de PRO TV: ”vreau si eu filmarea necenzurata!!”, ”da-ti filmarea necenzurata!!!!! cei slabi cu inima sa nu se uite!!!”, ”daca se poate lasati situl cu video necenzurat. sa vad si eu daca vomit de o data sau de doua”.

Din cînd în cînd, şi alţii anunţă că au văzut ceea ce-şi doreşte toată lumea: ”Am vazut si eu clipul necenzurat!! de-a dreptul infricosator!!” – şi dau naştere la invidii. Dar, chiar necenzurat, filmul e film, nu realitate, aşa că frustrarea tot apare: ”Super tare!!!!!! As fi vrut sa fiu acolo sa il vad in realitate!!!!”

După cum se vede, nu am evoluat prea mult de la spectacolele cu oameni sfîşiaţi de lei în arenă. Acum avem electricitate, televiziune, dar bucuriile ne-au rămas aceleaşi.

(A mai scris despre oroarea asta şi The FUA, care le zice vorbe dulci ăstora de la PRO TV: “‘tu-va muma-n cur cu jurnalismul vostru!” Păi aşa!)

Possibly Related Posts:

• Aşa ceva mi se întîmplă pentru prima dată în România
• Legenda lui Gîgă
• Boema
• Febra “emo” e veche de 234 de ani
• Caramitru undercover

Nu pot decît să-mi scot pălăria! Numai în Occident se mai întîmplă chestia asta.

De obicei, companiile străine, odată ajunse la noi, uită bunele maniere de la ele de acasă. Iată că o firmă românească, ieşită în lume, a înţeles cum trebuie trataţi clienţii. Şi face asta şi la ea acasă.

Titlul postului meu era “BitDefender? Treabă românească!”. Mă bucur că mi-au contrazis nota peiorativă pe care o dădusem cuvîntului “românească”.

Possibly Related Posts:

• Publicul însetat de sînge adevărat
• Legenda lui Gîgă
• Boema
• Febra “emo” e veche de 234 de ani
• Caramitru undercover

Pe lîngă asta, maestrul este şi un om foarte cult şi a impus pe piaţă ideea că îşi petrece ore şi zile în bibliotecă, studiind Cărţile (cu majusculă, desigur). Este deja omul-bibliotecă – un intelectual serios, cu baze extrem de solide.

Dacă te uiţi la emisiunea lui de la Antena 2, “Zig-zag”, vezi adevărata măsură a profesionalismului acestui maestru. Cristoiu, acolo, îşi joacă perfect rolul: un Gîgă gîngav, care articulează cu greu nişte întrebări de o candoare înduioşătoare, printre onomatopee admirative.

Decorul emisiunii “Zig-zag” este consecvent cu imaginea de intelectual dedicat cărţilor, pe care şi-a creat-o maestrul pe piaţă: un decor pompos, retro şi cu aer voit nobil, în care cea mai importantă piesă de mobilier este o bibliotecă înţesată de volume legate – ai crede – în piele. Cînd prinzi însă un cadru mai apropiat cu maestrul, poţi să distingi şi ce scrie pe cotoarele tomurilor din fundal. Pe fiecare scrie, “elegant”, cu auriu, “Zig-zag”. Deci aceea nu este o bibliotecă, ci doar o păcăleală butaforică. Aşa cum o păcăleală este şi povestea cu pasiunile intelectuale ale maestrului.

Possibly Related Posts:

• Publicul însetat de sînge adevărat
• Aşa ceva mi se întîmplă pentru prima dată în România
• Boema
• Febra “emo” e veche de 234 de ani
• Caramitru undercover

Dan Lungu, cu care am făcut un interviu pentru “Adevărul literar şi artistic” de mîine, e ceva mai înţelegător cu boema decît mine:

C. P.-B.: În vremea comunismului, imaginea la modă a scriitorului era tipul boem, alcoolic, un fel de puşlama iluminată de harul inspiraţiei. Tu, dimpotrivă, eşti familist, ai copii şi eşti un cadru universitar respectabil. De ce nu te-a tentat statutul de “geniu boem”?

Dan Lungu: Ba, am avut şi eu o perioadă boemă, am fost şi eu genial. M-am lăsat, fiindcă nu ţineam la băutură. Cred că în câţiva ani m-aş fi ruinat fizic. Nu e uşor să fii boem, e o adevărată meserie. Cred că societăţile închise, în sensul lui Popper, încurajează acest stil de viaţă. Viitorul îngust, incapacitatea de a articula un proiect personal, stigmatizarea publică şi sentimentul de marginalitate transformă boema într-o adevărată strategie identitară. Deschiderea şi democratizarea societăţilor îi erodează atractivitatea. În comunism, s-a băut enorm. S-ar putea că în toate totalitarismele să se întâmple asta… Au băut toate categoriile sociale, dar numai scriitorii au făcut boemă. E un fel de autodistrugere prin alcool, una ritualică şi estetică, un happening de proporţii. Propria ruinare devine o formă de protest şi o operă de artă, folosindu-te de propriul corp, de propria viaţă. În comunism, boema e rezistenţa estetică prin alcool, căci, cu excepţia propriului corp, aproape totul aparţinea statului şi partidului. Tot şiretlicul constă în faptul că (dis)funcţiile biologice nu pot fi cenzurate, ceea ce înseamnă că pot fi transformate în artă autentică. Doar asta e boemă, restul e beţivăneală ieftină.

Ce părere aveţi: este boema un lucru nobil sau un alt nume al ratării?

(Vorbim de boema de astăzi, nu de cea din vremea impresioniştilor sau a crailor de Curtea Veche.)

Possibly Related Posts:

• Publicul însetat de sînge adevărat
• Aşa ceva mi se întîmplă pentru prima dată în România
• Legenda lui Gîgă
• Febra “emo” e veche de 234 de ani
• Caramitru undercover

Presa din România a descoperit Emo Kids şi, după ce o fetiţă de 12 ani s-a sinucis, toată lumea îşi dă cu presupusul despre ce vrea să zică această modă. Cu toţii cred că e ceva de dată foarte recentă, o nouă alienare la care au ajuns tinerii de astăzi, influenţaţi de internet, mess şi jocuri video.

În primul rînd, emo nu există de ieri, de azi. Nici măcar în forma de care vorbim acum.

Apoi, povestea nu porneşte de la internet&mess, ci de la muzică. Totul se trage din muzica punk-rock a anilor ‘80, cînd filonul emo a început să se dezvolte. Oricum, este clar ca bună ziua că ceea ce astăzi numim “emo” este din acelaşi film cu muzica şi apoi stilul de viaţă punk.

Dar, de fapt, adevăratul început al poveştii a fost în anul de graţie 1774.

Este anul în care Goethe publica “Suferinţele tînărului Werther”, o carte care a influenţat hotărîtor mentalitatea romantică (în cultură) şi care a devenit foarte repede o carte-cult în rîndul publicului. Tinerii au început să se îmbrace şi să-şi aranjeze părul după cum era descris Werther în roman, au început să sufere şi să preţuiască emoţia (da-da, emoţia, de la care vine şi emo al nostru), ba chiar să se sinucidă pe capete. Se pare că în epocă au fost în jur de 2.000 de sinucideri pornind de la carte – aşa numitele “copycat suicides”. Primele sinucideri după model.

Toată povestea de atunci poartă numele “Febra Werther”. Acum o numim “Emo”. Deci, nimic nou sub soare.

(Later edit: Şi, dacă vorbim de sinuciderile puştilor, vă recomand filmul “Suicide Club” al lui Sion Sono.)

Possibly Related Posts:

• Publicul însetat de sînge adevărat
• Aşa ceva mi se întîmplă pentru prima dată în România
• Legenda lui Gîgă
• Boema
• Caramitru undercover

Nici un cuvînt însă despre rolul pe care l-a jucat înainte de ‘89, acela pe care i l-au dat băieţii de la Secu.

Cei de la CNSAS care i-au văzut dosarul mi-au vorbit şi despre cît de bine juca marele actor în piesa celor care făceau poliţie politică.

Cine a prins acele vremuri ştie că, dacă te duceai prea des la Biblioteca Americană, erai luat la ochi şi apoi la întrebări.

Ei bine, cine credeţi că era pus să dea raportul despre cititorii mai harnici care călcau pragul Bibliotecii Americane? Nimeni altul decît marele actor. Şi o făcea foarte bine.

Să ne respectăm, deci, valorile!

Possibly Related Posts:

• Publicul însetat de sînge adevărat
• Aşa ceva mi se întîmplă pentru prima dată în România
• Cea mai greţoasă imagine
• O altă piţipoancă
• Un e-mail disperat

 Apoi, încetul cu încetul, din post în post, ajunge să se creadă - dacă nu se considera aşa încă din capul locului - special. Problema este însă că, deşi el e special, lumea nu pare să observe acest lucru. Panseurile lui, speciale şi ele, nu prea interesează pe nimeni.

Blogărul nostru stă cu ochii pe statisticile blogului şi acestea nu-i spun lucruri care să-l bucure. Vin oamenii să-i viziteze blogul, dar nu dau năvală, aşa cum visa el. Cum se poate una ca asta?!… Adică nu pică nimeni pe spate la vorbele lui super-mega-interesante, nu vibrează nimeni la clipurile de pe Youtube cu formaţiile preferate, pe care el le postează din tot sufletul, nu-l aşteaptă cohortele de fane la uşa blocului, nu-şi dau coate puştoaicele cînd trece el pe stradă? Adică el se agită degeaba?

Apoi, blogărul nostru face pustiul de bine şi se uită în ograda vecinului. Ia, altora cum le merge? De fapt, mai precis spus, aruncă o privire pe topurile de audienţă. Şi vede negru în faţa ochilor.

Vizitează blogurile fruntaşe şi începe să i se instaleze o jenă. Jena îi e provocată, desigur, de ceva care-l roade - şi asta nu e decît invidia, drăguţa de ea!

Cum adică?!! Băieţii ăştia nu mută munţii din loc şi au o aşa de mare audienţă?! (Că fetele ştim de ce au audienţă: sînt pe web o groază de labagii care nu aşteaptă decît să-şi alimenteze fanteziile lor scîrboase! Tot în paranteză fie spus, şi blogărul nostru e harnic în a se hrăni cu astfel de fantezii, dar nu o recunoaşte.)

În momentul următor, invidia care-l roade pe blogărul nostru începe să dea pe dinafară. Nu se mai poate abţine şi începe să-i atace pe cei din fruntea listei. Gramo sînt stupizi, Pătrăţosu e baptist (iar ăsta e, bineînţeles, un cuvînt de ocară), fantasya e o gîsculiţă. Şi, dacă ieşim din ograda noastră WordPress, Zoso e, desigur, o nulitate absolută.

Blogărul ros de invidie se comportă ca ruda lui calculată, blogărul care şi-a dat seama că, dacă-i atacă pe cei cu trafic mare, aceştia îi vor răspunde şi aşa îşi va atrage şi el o parte din traficul lor. Şi, exact ca ruda lui, va avea pentru scurt timp mai multe vizite. Dar doar pentru scurt timp. Astfel încît, după ce a avut impresia că începe să devină o persoană importantă, recade cu succes în anonimat.

Desigur, asta îi va isca un nou val de frustrări şi de invidie - şi astfel cercul se închide.

LATER EDIT: Citesc aici că, din cauza blogărului ros de invidie, Gramo vor să plece de pe WordPress. Păcat!…

Possibly Related Posts:

• Publicul însetat de sînge adevărat
• Twitter Feed
• Ciudăţenie
• Domnu’ Google, ne tragi în piept!
• Pauză de respiraţie