May 12 2009
Interviul cu Lobo Antunes
Mîine apare, în “Adevărul literar şi artistic”, interviul cu António Lobo Antunes.
Mi-a spus nişte chestii foarte mişto.
În afară de ce mi-a povestit despre literatură sau scris, despre perioada de început cînd era desfiinţat de critică, despre ce înseamnă să trăieşti lîngă un scriitor, mi-a zis ceva la un moment dat care părea că se referă la mine în mod special.
Vorbeam despre traumele pe care i le-a lăsat războiul colonial din Angola, despre lucrurile atroce pe care le-a trăit atunci şi el mi-a zis următorul lucru, care m-a lăsat mască: “Toată lumea a trăit lucruri atroce. Relaţia cu o femeie poate fi la fel de atroce ca un război.”
Cînd mi-a zis asta, nu ştia nimic despre ultimul meu roman.
Possibly Related Posts:
- Feminismul-caviar
- Cică românul s-a născut poet
- Saramago scandalizează la Frankfurt
- O istorie ironică a timpului nostru
- Videoclip cu Thomas Pynchon
Cezar… nu, nu chiar toti au trecut prin lucruri atroce, fiindca unii sunt foarte paraleli cu tot ce inseamna suferinta acuta. Nu stiu daca sa zic norocul sau ghinionul lor, fiindca oamenilor alora le scapa destul de multe lucruri in viata ca intelegere, ca simtire.
Deci pana la un punct s-ar putea ca suferinta, chiar daca lasa niste rani in urma, sa fie si un lucru bun in viata unui om fiindca il adanceste sufleteste, il slefuieste, il imbogateste moral, spiritual si nu de putine ori ii formeaza taria de caracter. Insa recunosc ca unele suferinte trec de limita in care le mai poti intelege rostul…
Desigur, destul de multi dintre noi am trecut prin fel de fel de suferinte mari… dar sa compari suferintele pe care ti le poate cauza o femeie cu cele pe care ti le poate cauza un razboi e cam mult, Cezar…
Ia gandeste-te tu la femeile care au suferit in Bosnia de pe urma razboiului, cele care au fost tarate in tabere de violuri si batai regulate, cele carora li s-au ucis copiii sub proprii ochi si compara suferinta lor cu a ta…. fireste ca fiecare simtim cu propria piele: suferinta mea e la fel de mare sau chiar mai mare decat a altora!, dar totusi…
Da, relatiile cu oamenii, in genere, te pot rani, iar cele sentimentale cu osebire sunt periculoase… Nu prea ai cum sa nu te zgarii, sa te sfasii, mai mult sau mai putin… ce mai, orice relatie sentimentala risca oricand sa devina o agresiune in care sa iti prinzi urechile si sa sangerezi de moarte … Unde mai pui ca francezii jura ca amorul chiar e uneori o mica moarte!:)… Dar pentru ce altceva am venit pe lumea asta?! Sa ne conservam safe and sound?!
scriitor-in-devenire´s last blog post -> Dar un prieten… / eight month love-story (fictiune)
@ scriitor-in-devenire: Nu, nu eu am spus ca ”relaţia cu o femeie poate fi la fel de atroce ca un război”. Eu n-am participat la vreun razboi sa stiu cum e.
(resping ideea ca daca n-ai trecut tu insuti prin ‘lucruri atroce’ intelegerii si simtirii tale le scapa foarte multe lucruri in viata… intelectul si simtirea nu functioneaza asa totusi, cu unic combustibil experienta nemijlocita. pot sa produc asa, la botul calului, si o dovada: in cimpia literaturii sf creste un mac, se cheama ’sense of wonder’…
(aia cu mica moarte nu se referea la orgasm? :p)
ah, fir-ar, mereu dau clic pe submitul ala prea devreme.
“Dar pentru ce altceva am venit pe lumea asta?! Sa ne conservam safe and sound?!”
pai, da, unii au venit pe lume pentru cu totul alte lucruri, care n-au treaba cu sfisierile (noastre) emotionale.
Atrocitatea razboiului si a suferintei din dragoste ( caci acolo banuiesc ca permuta remarca lui Antunes) e ca la capatul ambelor, nu mai suntem aceiasi. Uneori, se intampla ca ambele sa vina in tandem, ca in Deer Hunter : – )
Off topic: ciudat faptul ca n-a deranjat pe nimeni ca profesorul universitar Iulian Baicus si-a inchis blogul! Daca nu era terorist !
kriticon´s last blog post -> Despre ură, cu dragoste
@ V.
)))
Da, dom-le, asa e … dar din seria lucrurilor atroce e si orgasmul, ca uite ce ne face daca da peste noi, riscam sa sucombam de atata atrocitate, brrr
Si mai e un lucru care ma enerveaza cand se spun chestii d-astea cu “relatia cu o femeie poate fi la fel de atroce ca un razboi”.
Cu copy, paste si replace as putea sa spun si eu acelasi lucru
“relatia cu un barbat poate fi la fel de atroce ca un razboi”, dar nu o fac, probabil fiindca rezist mai mult decat Lunes la atrocitatile de genul asta. Cica asa ar fi dragostea, dom-le, placerea ingemanata cu durerea… nu poti sa le desprinzi si pace… Acuma inca o data simt nevoia sa o spun celor care vor sa fie safe: e mai bine sa se abtina; dragostea e o boala grava in urma careia poti sa ramai cu grave sechele pe viata! Ptiu, ptiu, ptiu….
Of. Dupa o pierdere in plan sentimental noi oamenii tindem mai intotdeauna sa ne aducem aminte lucrurile nasoale, rele, urate, traumatizante si sa ne tot scobim ranile. In schimb, mult mai putin, daca nu cumva chiar deloc, ne reamintim cu drag, cu recunostinta de lucrurile bune, calde, frumoase, nourishing pe care le-am trait, care ne-au imbogatit… Cum de reusim sa fim asa porniti impotriva propriei vindecari si cum de ne face o deosebita placere sa ne chinuim singuri, nu stiu, dar stiu ca ne iese fantastic de bine treaba!
In fine, voi vorbiti despre dragoste. In cartea mea (Luminita mon amour) nu prea e vorba de dragoste.
superb “line”. m-a convins sa-l citesc pe antunes
am citit doar un roman de-al lui antunes , ‘manualul inchizitorilor’. nu am inteles-o intru-totul, insa ca stil si fraza mi-a parut fermecator.
am gasit acum un fragment in dilemateca din ‘viata cu tine’, roman care, am inteles, va aprea si la noi in curand. nu cred ca am mai citit ceva atat de frumos in ultima vreme! e nebunie antunes asta…
@cp-b: io nu vorbeam de dragoste… combateam doar teoria redezgropata de scriitor-in-devenire, aia cu… adica… da?
patru cincimi din literatura beletristica universala, la un loc cu cititorii ei, s-ar duce de suflet de-ar fi valabila aia cu traitul nemijlocit…
@pantacruel – pai “viata cu tine” se chema fragmentul, romanul e cel aparut acum – ordinea naturala…
dragos c´s last blog post -> adâncit în capodoperă
“Luminiţa mon amour” e despre Life is a cabaret şi Liza Minnelli.
N-am citit nimic de Antunes, deci nu pot să spun nimic despre cărţile sale.
Am citit interviul tău din “Adevărul” şi mi s-a părut exagerată, partea cu munca. Adică, aia cu scrisul 11 ore, după un program strict. Îmi dă impresia de rezultat livresc, ticluit din cap, la masa de lucru. Mi se pare incredibil să-ţi propui să scrii şi să faci lucrul ăsta cu stricteţe. În fine, zic şi eu, nu-s scriitor, aşa că n-am de unde să ştiu.
“Nu e cazul să te apuci de scris dacă asta nu e singura ta raţiune de a trăi”, zice el. Îmi vine să-i spun literatură cu premeditare.
Dar, probabil că voi citi cândva vreun roman de-al său, ca să văd ce-i cu premeditarea asta…
Georgia´s last blog post -> tick-tock
@ V
Pai nici eu nu ziceam, ca literatura se bazeaza pe trairea “nemijlocita”… Ziceam ca suferinta(daca nu ajunge devastatoare) ii poate fi benefica omului fiindca il adanceste moral, il maturizeaza, il imbogateste emotional. Asa ca normal ca ii poate fi benefica si scriitorului. Dar nu despre asta vorbeam, nu dezgropasem nimic, dom-le.
Eu ridicam mai mult problema diferentei dintre suferinta mare si atrocitatea- care lasa traume pe viata.
Acuma sunt suferinte mari si suferinte mari… Totusi comparatie facuta de L(oboAnt)unes (iesit Lunes din tipar mai sus ) fu cam exagerata si nu intelesei de ce il lasa masca pe Cezar…
@Cezar
daca zici tu ca in “Luminita…” nu prea e vorba de dragoste asa trebuie sa fie…
Desi mie mi s-a parut exact pe dos… si anume ca e vorba chiar de prea multa dragoste… atat de multa ca uite asa se traumatizeaza omul for-e-ver si ajunge sa ramana masca la concluzii a la Antunes!
Unde mai pui ca si pe mine m-a traumatizat, dom-le, carte asta a ta o noapte intreaga: m-a facut sa rad cu lacrimi, sa ma intristez pana la lacrimi, sa cad pe ganduri, sa rad iar si sa nu pot sa o inchid pana nu am citit si ultima pagina… iar de-a doua zi dimineata sa fiu mahmura inca doua zile dupa lectura ei…
Dar, daca vrei sa ai vreo sansa sa te iert, trebuie sa scrii cat se poate de mintenas inca una la fel de buna. Ba nu. Si mai si. Ca tu esti de vina ca am ramas traumatizata.
Tu m-ai invatat cu narcoticele astea tari, de m-ai bagat in psihedelism cu zile(le) si acum imi trebe ceva si mai si… asa ca pune-te si scrie, dom-le, odata!…