Recursul la tradiţie nu e o invenţie recentă de marketing şi în nici un caz una românească. Francezii se laudă cu brînzeturile lor, tradiţie de familie de la anul o mie cinci sute şi ceva toamna, sau cu vinurile lor, belgienii cu berea preparată în mînăstiri trapiste, după reţete secrete de la nu ştiu ce an, scoţienii cu whisky-ul lor făcut în distilerii care funcţionează de sute de ani etc. Subtextul este: “facem lucrurule astea de sute de ani, prin urmare avem experienţa acumulată de generaţii”. Tradiţia e, deci, garanţia calităţii. În plus, orice produs se vinde mai bine dacă are în spate şi o poveste – or, ce poveste mai bună poate fi decît o saga de familie, veche de nu ştiu cît timp? (Unii încearcă să construiască astfel de poveşti chiar dacă nu au atu-ul vechimii de sute de ani – vezi Jack Daniel’s, al americanilor).
La noi, tradiţiile meşteşugăreşti sau culinare familiale au fost şterse cu buretele de comunism. Alimentele nu mai aveau identitate, nu mai aveau poveste şi au devenit produse de serie, la scară industrială, aşa cum în perioada aceea nici indivizii nu mai erau de dorit ca individualităţi, ci ca simpli componenţi ai masei, ai “poporului”. După aceea, chiar şi alimentele de serie au început să dispară – dar asta e altă poveste.
Oare cine i-o fi ţinînd în braţe pe cei care fac Jurnalul Cultural de la TVR Cultural? Că sînt varză, săracii!
Nu mai vorbim de limba de lemn în care sînt redactate ştirile sau de selecţia evenimentelor – că deja intrăm în subtilităţi…
Aseară, aveau un material în care vorbeau despre lansarea de la Cluj a lui Filip Florian, pe care l-au numit tot timpul Florian Filip. O altă ştire era despre “comemorarea a 80 de ani de la naşterea” nu ştiu cărei soprane.
Băteţii ăştia comemorează în fiecare seară, neabătut, naşterea prostiei din capul lor. Iar dumneaei se simte atît de bine, încît nici vorbă să moară.
Văd din ce în ce mai des această reclamă la televizor:
Corpul uman produce multe lucruri – şi unele dintre ele nu tocmai plăcute. În plus, cînd trupul e bolnav, producţiile neplăcute sporesc. Scuipatul, expectoraţia sau voma – e adevărat, fac uneori parte din viaţa noastră, dar de ce ar trebui să le admirăm la televizor? Continue Reading »
Aşa-i că v-aţi întrebat şi voi de ce Muzeul Naţional de Artă Contemporană nu are indicatoare care să te îndrume spre el, nici măcar un banner deasupra intrării, de ce e ascuns acolo, în spatele Casei Poporului, de parcă ne-ar fi ruşine cu el?
Într-un interviu din “Adevărul literar şi artistic” de astăzi, Mihai Oroveanu, directorul MNAC, explică de ce e situaţia asta:
E drept, suntem plasaţi prost, accesul în muzeu este foarte dificil. Proiectul iniţial avea o intrare prietenoasă, printr-un parc de sculpturi… Aiurea! Te arestează şi dacă fotografiezi faţada muzeului, care e într-un obiectiv militar. Paznicii ne spun că suntem toleraţi acolo şi că ei decid dacă intrăm sau nu!
Singura şansă a acestei clădiri infame era posibilitatea unei componente culturale importante, cum au toate parlamentele din lume. Am organizat mai uşor expoziţii în Capitoliul Senatului american! Principalul vinovat este o clasă politică analfabetă.
Eu cer să pun pe zidul exterior un semnal că aici se află Muzeul de Artă Contemporană şi mi se răspunde că nu e adevărat, că aici e Senatul. Primăria mi-a refuzat orice semnal într-un spaţiu public la intrarea în muzeu.
Despre eclectic cow aţi auzit, probabil (l-am jurizat şi anul trecut şi tot notă mare i-am dat). Un blog al artei vizuale de avangardă.
Blogul Aron Biro: The Deleted Scenes are ca subtitlu “Jurnalul culturii populare”. Aron Biro e un tip din Cluj şi scrie bine despre cultură (mai mult sau mai puţin) populară – seriale, filme cărţi etc..
Pe cea care ţine blogul Moonlightblues o cheamă Ana, are 25 de ani şi e din Constanţa. Scrie despre cărţi şi filme şi nu are deloc gusturi rele.
Blogul patruped:bun biped:rău nu este – cum am crezut şi eu înainte să-l vizitez – un blog care militează pentru drepturile cîinilor comunitari. E un blog colectiv, cu texte pertinente pe marginea politicii internaţionale.
Tot un blog colectiv bun, cu eseuri pe teme politice, este şi Athenian Legacy.
Despre politică – mai mult internă – scrie şi Cristian Pătrăşconiu. Dar pe el nu e cazul să-l mai recomand.
Blogul lui Iulian Tănase, un suprarealist nostalgic: poemix.
Mai am un blog suprarealist de foarte bună calitate: Urmuzz.
Un blog care reflectă foarte bine viaţa culturală ieşeană (sau cel puţin aşa pare, de la depărtare): AltIaşi.
Nu ştiu de ce [i.d.i.o.t.] a ieşit aşa de jos în clasamentul final. Eu i-am dat o notă mare. După cum veţi vedea, nu e deloc idiot, ba dimpotrivă. Continue Reading »
S-au anunţat – iată – premianţii roblogfest 2009 (iar aseară a fost o petrecere la care cred că v-aţi distrat; eu, din păcate, n-am putut să ajung, pentru că am avut de lucru.)
La secţiunea “Bloguri culturale”, pe locul întîi se află Bookblog, pe doi Terorism de cititoare, iar pe trei Town Portal | Cărţi. Dintre cele trei bloguri, descoperirea pentru mine, cu ocazia acestei jurizări, a fost cel care s-a plasat pe locul trei, care e un fel de Bookblog, cu o echipă de oameni care comentează cărţi. (De remarcat, în acest context, că Luciat face toată treaba singură – ceea ce e o performanţă).
A fost o surpiză plăcută pentru mine că ceilalţi doi membri ai juriului au apreciat, în mare, aceleaşi bloguri pe care le-am apreciat şi eu. Nu ştiam ce opţiuni au avut ei, căci nu am schimbat impresii (Ioan T. Morar se află acum în SUA, iar Florin Iaru la Paris).
Voi reveni cu alte bloguri culturale faine, pe care le-am descoperit cu ocazia concursului de anul acesta.
În copilărie, mai toţi am avut percepţii hiperbolizate asupra unor amănunte nesemnificative, cum ar fi o pată pe tavan deasupra patului în care dormeam, o ciobitură a cănii din care ne beam laptele dimineaţa, un ornament de pe mobilă.
În cazul meu, o extraordinară fascinaţie o exercita dunga roşie de pe recipientele de porţelan pe care maică-mea le avea aliniate frumos pe bufetul din bucătărie şi pe care scria, tot cu roşu, “Zahăr”, “Griş”, “Orez”, “Scorţişoară”, “Pesmet” etc. Aveam o relaţie aproape mistică cu aceste vase şi cu dunga lor roşie. Bineînţeles, nimeni nu mai ştia de acest lucru.
La un moment dat, în Germania, am fost surprins să văd puse la loc de cinste, în vitrina unui magazin de antichităţi, nişte recipiente asemănătoare cu cele pe care le avea mama mea în bucătărie.
