Plec de la serviciu seara tîrziu şi drumul spre casă îl fac ca un zombie. Sînt complet anesteziat.
Acasă nu-mi găsesc locul şi o frec de colo-colo, vreo două-trei ore. Încerc să citesc ceva, dar îmi fuge privirea pe pagină, la televizor totul mă plictiseşte de moarte, deschid calculatorul ca să-l închid apoi în scurt timp. În cele din urmă, mă răpune somnul.
Îmi pun ceasul să sune la opt dimineaţa, dar degeaba, că mă trezesc singur pe la şase. Cu grijă, gîndindu-mă ce urmează să fac la serviciu. O nouă şi minunată zi începe.
Stelian Tănase e un răsfăţat al soartei (cel puţin din punctul de vedere al situaţiei materiale).
Pe colegii mei de la “Adevărul literar şi artistic” (Nicoleta Zaharia şi Dan Boicea), care au fost să-i ia un interviu, i-a primit în vila lui din zona 1 Mai – Domenii. Ridicată de el de la zero. În interviu, le-a spus că s-a săturat să trăiască în România şi, începînd cu anul viitor, se va stabili definitiv la Paris.
Am primit două lepşe (sună urît, dar ăsta e pluralul…).
- Una e de la Adra_bell, care mă întreabă în ce-mi beau cafeaua.
Am prin casă tot felul de căni simpatice sau de ceşti de porţelan fin, numai că eu îmi beau cafeaua dimineaţa într-o cană absolut banală. Adică în asta:
Aseară am fost la concertul lui Al Jarreau. Drept să spun, am fost semi-dezamăgit. Moşul se ţine bine, e destul de vioi pe scenă, dar nu mai face nebuniile vocale pe care le făcea altădată. În plus, acustica Sălii Palatului este, după cum se ştie, execrabilă.
Iată un Al Jarreau din vremurile lui bune, din 1975, cu “Take Five” (a cîntat şi acum piesa asta dar nu şi-a dat silinţa ca în înregistrarea de mai jos).
BBC ne anunţă că Biblioteca Britanică a scos un CD cu vocile a 57 de scriitori (30 englzi, 27 americani), printre care John Steinbeck, Arthur Conan Doyle, Arthur Miller, Vladimir Nabokov, E M Forster, Graham Greene sau Virginia Woolf.
Unele înregistrări sînt rare, aşa cum este aceasta. Dacă urmaţi link-ul, o veţi auzi pe Virginia Woolf, în singura înregistrare care s-a mai păstrat cu ea.
In ultima vreme, pretul barilului de petrol s-a redus la jumatate, astfel ca de la 140 dolari a scazut la 70, si totusi benzina si motorina au scazut cu doar 1000 de lei. E bataie de joc pt ca guvernul tine taxele si accizele la fel de mari, iar statiile Peco nu vor sa renunte la preturile practicate, avand un profit urias. Daca ei isi bat joc de noi, haideti sa-i boicotam! S-A DECIS CA IN ZILELE DE 27, 28, 29 OCTOMBRIE TOTI SOFERII CARE VAD ACEASTA MIZERIE SA FACA FRONT COMUN SI NIMENI, PENTRU NIMIC IN LUME, SA NU ALIMENTEZE MASINA SI SA NU CUMPERE NIMIC DIN STATIILE DE CARBURANTI. SPERAM CA PRIN ACEST MOD DE PROTEST SA-I PROVOCAM SI SA VEDEM O REACTIE POZITIVA A ACESTUI GUVERN CARE CONTINUA SA ISI BATA JOC DE NOI! daca sustii ideea (si chiar daca nu o sustii ), da mai departe.
(Cu siguranţă, nu se va întîmpla nimic după acest boicot – atît cît va fi el -, dar măcar să nu fim o turmă tăcută, care acceptă chiar orice.)
Nicolae Manolescu scria acum vreo două săptămîni, în rubrica lui din “Adevărul”:
“Confuzia dintre valoare şi succes are o gravitate de care liderii de opinie din presă şi televiziune nu par conştienţi. Emisiuni de felul «Zece pentru România» au un potenţial de nocivitate mai mare decît scurgerile din centralele nucleare. Ele poluează ireversibil atmosfera literară.”
Am văzut ieri emisiunea “Zece pentru România” dedicată scriitorilor şi îi dau întru totul dreptate. “Zece pentru România” nu numai că e o emisiune dezlînată, plictisitoare, făcută în stilul lui Mihai Tatulici (adică după ureche, cu un discurs agramat – cu destui “care” în loc de “pe care” – şi după modelul “hai să-i dăm drumul, că ne-om descurca noi cumva, improvizînd pe parcurs”), ci este chiar o producţie toxică pentru mentalul colectiv.
Vă mai amintiţi de Robert Horvath, nenea ăla care a alimentat scandalul cu poneiul roz? Tipul e neobosit şi trimite în continuare tuturor (mie inclusiv) mesaje peste mesaje despre nemaiauzitele şi terifiantele lucruri care se întîmplă la ICR New York. Eu am încetat de mult să-mi mai pierd timpul cu el, iar mesajele lui ajung la spam.
De dimineaţă, însă, nu ştiu ce mi-a venit şi mi-am aruncat un ochi pe ultimul mesaj al lui (în vreme ce îmi verificam folderul de spam, să nu-mi fi intrat şi mesaje ok acolo). Iar curiozitatea mi-a fost răsplătită cu o mostră de literatură suprarealistă de cea mai bună calitate. Uitaţi că Horvath ăsta e real şi că elucubraţiile lui sînt luate în serios de unii. Citiţi, pur şi simplu, acest text şi bucuraţi-vă de el!
Am lipsit, pentru cîteva zile, din peisaj. (M-am întors în seara asta).
Am văzut un Bruxelles urîţit de furia de a construi paralelipipede de sticlă cu multe etaje. În plus, în cazul de faţă, un Bruxelles ploios. Un oraş care-o fi fost, cîndva, frumos, dar peste care au venit europenii.
De la geamul Parlamentului European am zărit, lîngă clădire, o ţigancă, cerşind aşezată pe caldarîm (după aceea, pe stradă, aveam să vorbesc româneşte cu mulţi alţi indivizi care se îndeletniceau cu aceeaşi activitate). Tot în româneşte – o românească stricată desigur – te abordau şi cei care stăteau în poarta restaurantelor de pe lîngă Grand Place, să-şi ademenească clienţii înăuntru: “Bună siara! Şe mai faci? Bine? Foarte biiine?”
În dimineaţa asta, a apărut pe agenţiile de ştiri informaţia că Milan Kundera a făcut, în 1950, un denunţ la poliţia politică cehoslovacă, ceea ce a dus la o condamnarea unui individ la 22 de ani de închisoare.
Informaţia este preluată dintr-un articol din numărul de astăzi al revistei cehe Respeckt. Autorul articolului este colaborator al “Institutului pentru studierea regimurilor totalitare”, unde se ocupă de gestionarea arhivelor comuniste.
