Sep
30
2007
O fată cuminte şi sensibilă îl iubea în taină pe băiatul vecinului de la doi. Băiatul era, desigur, un şmecheraş de cartier cu succes la gagici şi nu se uita la ea. Cu toate acestea, fata noastră, în cuminţenia ei, trăgea nădejde că băiatul, chiar dacă n-o arată, are ochi şi pentru ea. Într-un moment de îndoială şi de frămîntări (cu privire la sentimentele şi la bunele intenţii ale celui la care visa), s-a decis să-l întrebe pe Cel-care-le-ştie-pe-toate. A scris pe Google “cum pot sa imi dau seama daca ma place” şi a apăsat, cu teamă, pe “Enter”. Şi aşa a ajuns pe blogul meu.
PS: Este un mister pentru mine cum poate cineva să caute aşa ceva pe Google şi un şi mai mare mister cum, căutînd aşa ceva, minunatul motor de căutare a oferit ca soluţie pentru teribila dilemă tocmai blogul meu.
Possibly Related Posts:
Sep
28
2007
Am văzut în seara asta la Pro TV un film (”Manuscrisul ucigaş”), în care se făcea de cîteva ori referire la “Macbeth”. La subtitrare, de fiecare data, piesa shakespeariană era scrisă “MacBeth”. 
Credeţi că avem de-a face cu legendara spaimă a oamenilor de teatru faţă de acest nume aducător de nenorociri – şi de-aia l-au pocit? Nici pomeneală! Este vorba de Beth, a girl next door, care lucrează la McDonald’s. E o fată de treabă, aşa că luna viitoare va fi cu siguranţă promovată.
Possibly Related Posts:
Sep
27
2007
Chomsky i-a asasinat ani întregi pe studenţii de la secţia de engleză a Universităţii bucureştene cu plicticoşii lui “copăcei” (nu vreţi să ştiţi de “gramatica generativ-transformaţională”! – sînt lucruri care v-ar complica inutil existenţa). Acum îi asasinează pe americani cu critica lui stîngista la adresa politicii SUA. Altfel, un bătrînel simpatic.
Chomski vrea să ne asasineze cu un film cu Andreea Marin şi cu băiatul acela cool şi amorezat de vînătăile femeilor de lîngă el, Ştefan Bănică Jr. În filmul american “A Beautiful Life”, pe care vom putea avea fericirea să-l vedem în primăvara lui 2008, Andreea Marin este lidera unui grup de infractoare. Postură care, de altfel, i se potriveşte de minune.
Ce legătură are Noam Chomsky cu zîna fiţelor şi a fandoselilor, devenită – iaca! – vedetă hollywoodiană? Nici una. Are, eventual, cu o vedetă la fel de internaţională ca Andreea Marin - Sacha Baron Cohen, alias Ali G, alias Borat. Stiţi, desigur, interviul ăsta:
Continue Reading »
Possibly Related Posts:
Sep
25
2007
(tot o leapşă, de data asta de la Gramo: “ce programe de IM folosiţi?”)
Ştiu că, după ce vor citi titlul, multi îşi vor pierde bruma de consideraţie pe care, eventual, o au faţă de mine.
Am instalat în calculator un banal Yahoo Messenger, dar intru rar pe el. Stau foarte rău cu timpul liber şi consider că Mess-ul îmi mănîncă timp preţios. Dacă vreau să comunic cu cineva îl sun şi rezolv repede problema, iar dacă nu pot să vorbesc la telefon cu el îi scriu un e-mail. În e-mail îi spun ce am de spus şi evit astfel vorbăria inutilă de care aş avea parte pe Mess. Mess-ul e ideal pentru stat la taclale şi flecăreli – iar, dacă îmi doresc aşa ceva, prefer să mă întîlnesc faţă-n faţă cu omul. Atitudinea interlocutorului şi mesajele de dincolo de cuvinte nu pot fi transmise prin Mess, iar secile emoticoane nu fac de multe ori decît să bruieze adevărata comunicare. Pe de altă parte, în spatele Mess-ului şi al emoticoanelor lui te poţi ascunde foarte bine, iar eu nu-mi doresc să stau la taclale cu o mască.
Possibly Related Posts:
Sep
23
2007
Cu ce şi de-a ce ne jucam cînd eram mici. (leapşa de la Luciat)
Am fost un copil destul de retras şi de asocial, aşa că de puţine ori intram în jocurile puştilor din faţa blocului. De altfel, nici nu-mi prea plăcea să ies pe-afară la joaca şi-mi petreceam cel mai mult timp în casă.
Nu ştiu cum au devenit propriile mele mîini jucăriile mele preferate (probabil pentru că ai mei nu prea m-au răsfăţat la acest capitol – şi nici la celelalte capitole), dar ţin minte că îmi petreceam ore întregi jucîndu-mă cu ele. Mîna stîngă era un personaj, dreapta la fel, iar între cele două era o permanentă confruntare. Uneori vorbeau una cu alta, dar de cele mai multe ori treceau direct la fapte - şi se băteau. Se duelau cu creioane sau pixuri, se loveau una pe alta – destul de dureros – sau foloseau, ca ajutoare în bătălie, nişte soldăţei de plastic verde (prost finisaţi), indieni crăcănaţi (să poată încăleca pe cal) sau cowboy făcuţi din două bucăţi detaşabile (trunchi şi picioare). De fapt, nu mă jucam cu soldăţeii sau cu indienii, ci aceştia erau doar nişte accesorii ale personajelor principale – mîinile mele.
Sînt dreptaci, prin urmare e de la sine înţeles că dreapta ieşea mereu învingătoare. Stînga era de-a dreptul oropsită şi acest lucru se şi vedea de la o poştă: era mai tot timpul plină de mîzgălituri de pix sau chiar de mici răni, provocate de împunsăturile adversarei.
O dau şi eu mai departe familiei Gramo, Lorenei, lui Gheo si lui vidal.
Possibly Related Posts:
Sep
20
2007
Nu-mi place fotbalul şi nici după bere nu mă omor.
Sînt total împotriva vînătorii. Chiar şi a pescuitului.
Mi se pare horror să port ghiul, lanţ la gît sau brăţară – şi toate accesoriile unui bărbat adevărat. La fel de horror mi se pare cămaşa descheiată la mai mulţi nasturi, cu mocheta de pe piept la vedere.
Nu mă uit la filmele cu commando şi cafteli, nu-i suport de Van Damme sau pe Steven Seagal; meciurile de K1, wrestling sau box le consider idioate.
Nu-mi plac deloc silicoanele, unghiile mari (şi date cu ojă) mă umplu de greaţă, iar rujul şi fardurile consider că urîţesc o femeie. Nu mă interesează pozele cu gagici goale din presa tabloidă, nici fata de la pagina 5, nici pictorialele din Playboy.
Şi nu, nu sînt un “băiat finuţ”. Nu-mi place să mă îmbrac în desuuri de damă şi nici gay nu sînt.
Atunci ce sînt?
Possibly Related Posts:
Sep
17
2007
Festivalul “Enescu” a scos la lumina tot felul de analisti muzicali ad-hoc – plini de entuziasm, dar si de candori si ridicol.
Cind vine vorba de “muzica serioasa”, lumea crede ca lucrurile stau ca in politica sau in fotbal, unde se pricepe – nu-i asa? – oricine. Este de ajuns sa fi ascultat citeva CD-uri si concerte - si te simti in mod automat indreptatit sa-ti dai cu parerea. Iar, cind vine vorba de un festival ca “George Enescu”, parerile trebuie sa fie neaparat in registrul encomiastic.
Iaca ce aflam, de exemplu, despre Dan Grigore, din Evenimentul zilei de astazi: “Cat despre orchestra, in Rapsodia de Rahmaninov, uriasul Grigore o domina fara drept de apel.” (Cristina Comandasu) Nu vreau sa ne oprim la faptul ca uriasul nostru a incetat de mult sa mai fie un pianist bun si ca traieste acum doar din mitologia care s-a creat in jurul lui, ci va invit doar sa ne imaginam scena. Bine ca nu a folosit “poseda” in loc de “domina”, ca sa nu ajungem si la imagini interzise minorilor…
Continue Reading »
Possibly Related Posts:
Sep
14
2007
Completare la un post anterior.
În general, cînd vorbeşti despre o perioadă care te-a marcat, nu mai poţi fi obiectiv, simţi nevoia să demonstrezi ceva. Cum ai reuşit să-ţi dai peste mînă să nu-ţi iasă aşa ceva? – îl întreb eu.
Cristi Mungiu: În primul rînd, am remarcat că alţii nu şi-au dat peste mînă – acesta a fost primul pas. Dacă remarci că sînt atîtea filme demonstrative înseamnă că ai să fii atent şi ai să încerci să nu repeţi chestia asta. Apoi, după ce am terminat scenariul, l-am scuturat de tot ce nu venea direct din poveste sau de la personaje. L-am scuturat de tot felul de reziduuri, care erau gîndurile şi părerile mele personale. Pînă şi în timpul filmărilor am scos anumite replici care explicitau ceva – chiar cu riscul ca unii să nu înţeleagă neapărat cum stăteau lucrurile în acea perioadă (de exemplu, de ce erau interzise avorturile). Filmul nu e o lecţie de istorie. Filmul e o poveste şi atît.
Possibly Related Posts:
Sep
13
2007
Au concurat sutanele cu epoleţi, a cîştigat una dintre ele.
Pe vremea lui Ceauşescu, Daniel, actualul patriarh, a stat ani buni în străinătate. Cei care au prins acea perioadă ştiu ce greu se obţinea paşaportul chiar şi pentru o vizită de cîteva zile…
Vorba e că, dintre sutanele cu epoleţi aflate în competiţia pentru scaunul patriarhal (”ăştia e oamenii, cu ăştia defilăm”), a fost ales cel mai deschis la minte personaj. Sînt şanse, deci, ca Biserica Ortodoxă să devină mai puţin fundamentalistă decît e acum. Ceea ce e deja un pas înainte.
Possibly Related Posts:
Sep
11
2007
Nu vă enervează filmele care te dădăcesc cu faptul ca perioada comunistă a fost îngrozitoare? Pe mine da şi m-am săturat de ele. Ştim cu toţii cît de rău era pe vremea aceea – de ce ţin unii să ne arate cu indicatorul, ca la şcoală, aberatia în care am trăit?
Mărturisesc că nu mi-a plăcut niciodată “Memorialul durerii” - şi de aceea n-am avut nici un regret cînd a fost vorba să fie scos din grila de toamnă a TVR (nici măcar n-a fost scos, pînă la urmă…). Mă scote din sărite stilul în care Lucia Hossu-Longin a făcut acest serial, cu poetizări idioate de tipul păsărica pe sîrma ghimpată sau uşi care se închid cu zgomot una după alta şi cîini care latră în slow motion. Totul are aerul de film de propagandă comunistă, numai că e cu semn schimbat. De altfel, Lucia Hossu-Longin nu e deloc străină de filmele de propagandă de dinainte de ‘89 şi se pare că numai aşa ceva ştie să facă. Lucrurile despre care se vorbeşte în “Memorialul durerii” sînt grăitoare şi şocante prin ele însele, nu mai era nevoie de îngroşări suplimentare, de literaturizări de doi bani şi de spirit agitatoric…
Pelicula lui Cristian Mungiu, “4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile”, este primul film despre perioada comunistă de la noi care nu vrea să-ţi demonstreze nimic, care nu-şi propune să-ţi bage pe gît nici o idee primită de-a gata, care nu împarte faptele, demonstrativ, în categoriile “aşa da” şi “aşa nu”. Mungiu a vrut doar să spună o poveste. Şi a făcut-o ca la carte – rece şi fără să-şi smulgă părul din cap. Iar efectul este copleşitor.
Nu vă povestesc mai mult, ca să vă las să descoperiţi singuri cît de bun este “4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile”. Tot ce pot să vă spun e că eu, care nu mai suport de mult toate penibilităţile despre “coşmarul comunist” care ni se servesc, am ieşit de la acest film pe trei cărări.
Possibly Related Posts:
